Oile noastre înstrainate în străinatate

Un mai vechi articol ce l-am scris imediat dupa scandalul Romulus Mailat:

De mai bine de câteva săptămâni, România este capul de afiş al ziarelor din “străinătăţuri”. Fie că e vorba de expulzarea românilor şi rromilor din Italia, fie că e vorba de continua dispută dintre şeful statului şi premierul ţării, opinia publică a stat cu ochii pe noi şi cu sabia deasupra “gâtului” nostru. Ne-a târât în noroi, ne-a scos la suprafaţă şi ne-a băgat iar la fund. Să fie oare acolo locul nostru?

Oile noastre, plecate de bunăvoie şi nesilite de nimeni pe meleaguri italiene, au fost trimise forţat înapoi in ţară. De', se pare că ai noştri confraţi italieni nu ne mai prea agreeaza. Totuşi, este oare normal ca datorită unui caz şi anume cel al deja celebrului Romulus Mailat, infractorul nr 1 in Italia, să fim consideraţi o naţiune de criminali, hoţi, “lighioane” si alte cele?Da, nimic de spus, nu violezi şi sechestrezi o ditamai nevasta de amiral pentru o infimă sumă de 13 euro. Să fie românii umiliţi de români?

Chiar şi înainte de apariţia răsunătorului caz mai sus menţionat, românii erau priviţi precum o naţiune de ţigani, a căror principală menire este să fure cât mai mult posibil. Trist, dar adevărat. Iar acum, întamplarea în cauză nu a făcut altceva decât să ne şifoneze imaginea, biata de ea pastelată în cele mai deosebite culori. Iată cel mai grăitor exemplu: într-o ţară străină fiind, mergi ca tot omu' la magazin să cumperi ceva. Te întreabă vânzătoarea de unde eşti, răspunzi, nu foarte mândru, România. Instantaneu, afişează o grimasă şi te observă pe furiş pană la ieşirea din magazin.

Nu putem spune că Europa are o problemă cu rromii care au paşaport românesc, ci Europa are o problemă cu toţi românii, indiferent de etnie. Oricum, dintre toţi, italienii sunt cei ce ne-au lăsat cu gura căscată pe mulţi, cu a lor atitudine xenofobă. Sunt acum alergici numai la simpla auzire a cuvintelor român, rrom, Romulus, cu toate că şi ei îs romani cu Roma drept mândră capitală. Se pare că rădăcina comună a cuvintelor inşiruite în loc să ne apropie, ne îndepărtează.

Dar dacă ne merităm totuşi soarta? Inclusiv noi avem încă numeroase prejudecăţi cu privire la oile noastre “înstrăinate”. Hai să fim serioşi! Când vedem cum înalte fortăreţe apar ca ciupercile după ploaie, iar maşini de ultimul tip poposesc in faţa porţilor de fier de patru metri lungime şi tot patru lăţime, e imposibil să nu intri la idei. Şi-apoi cum românul nu a dus niciodată lipsă de creativitate, începe să coacă...tot idei. Suspiciunea e meteahna noastră. Şi mai avem una. Invidia, bat-o vina. Atunci nu putem spera ca cei din “străinataţuri” să-i privească empatic pe rromii care fură şi se plimbă cu "mobila casă" dintr-un parc într-altul, din moment ce şi noi îi acuzăm, fără vreo dovadă viabilă, de “imbogaţeală“ pe necinstite.

Poate că odată şi-odată, când or merge lucrurile mai bine si la noi în tară, pe fiece plan, că politic, că social, vom reuşi să plecăm de la coada vacii, pardon, a Uniunii şi vom fi printre fruntaşi. Că de', doar zicala zice: „Ultimii vor fi cei dintai!”Amin!