Pagini

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Evitati pensiunea Vila Verde din Valea Doftanei!!!

În urmă cu o săptămână, aveam trei zile libere şi am decis să le petrec cât mai relaxant cu putinţă. Am vorbit cu câţiva prieteni şi, pentru că Valea Doftanei pare locul ideal în care să ajungi atunci când vrei să te ţii departe de agitaţia din Bucureşti, am început să caut cazare, ce-i drept, pentru o singură noapte, de sâmbătă spre duminică (5 septembrie).

Aşa cum mă aşteptam, misiunea s-a dovedit a fi una destul de dificilă, având în vedere că era deja marţi, iar cele mai multe unităţi de cazare la care sunasem nu mai aveau camere disponibile. Am reuşit, totuşi, după multe încercări, să stau de vorbă cu o doamnă, patroana pensiunii Vila Verde din Valea Doftanei, unde nu erau toate camerele ocupate.

Locaţia arăta bine din fotografiile publicate pe site-urile specializate în turism, preţul era mai mult decât accesibil, respectiv 75 de lei pe noapte pentru o cameră dublă, pensiunea dispunea de grătar şi ni se punea la dispoziţie inclusiv bucătăria, iar priveliştea era, la rândul ei, extraordinară. Toate bune până aici.

După ce am discutat vreo 10 minute la telefon cu proprietara pensiunii, pe care am asigurat-o de cel puţin trei ori ca venim şi pe care am întrebat-o tot de cel puţin trei ori dacă este nevoie să plătim un avans pentru cele două camere rezervate, am fost asigurată că nu este necesar avansul şi că putem achita întreaga sumă, respectiv 150 de lei pentru două camere, în momentul în care ajungem la locaţie.

Am crezut, aşadar, că totul a fost stabilit şi că voi avea parte de un weekend relaxant. Nu a fost nici pe departe aşa. Asta pentru că doamna Geta Manole, patroana, ne-a cam stricat planurile. Mai exact, după ce marţi m-a asigurat că mi-a pus deoparte cele două camere şi mi-a sugerat, tot atunci, să venim cu mâncare la noi pentru că în sat nu prea sunt magazine, mi-a lăsat şi un număr de telefon, al doamnei Elvira, femeia ce se ocupă de pensiune.

Pe aceasta din urmă am sunat-o sâmbătă, după un drum de aproape două ore cu maşina, pentru a o ruga să ne ofere indicaţiile necesare astfel încât să ajungem la pensiune. Când, ce să vezi? Doamna Elvira era complet surprinsă de telefon, ne-a explicat că toate camerele din pensiune sunt deja ocupate şi că, mai mult, nu exista nicio rezervare făcută pe numele meu.

Convinsă fiind că s-a strecurat undeva o greşeală, am sunat la proprietara pensiunii, care susţinea, iniţial, că nu a discutat cu mine. După ce i-am reîmprospătat memoria, încercând să îmi menţin, cu greu, calmul şi să îi reproduc, pe cât posibil, dialogul pe care l-am purtat cu ea marţi, când făcusem, chipurile, rezervarea, a spus că din moment ce nu i-am plătit avans, ea a considerat că nu mai sunt interesată de cele două camere.

Degeaba i-am tot explicat că tocmai ea a fost cea care a spus că pentru 150 de lei, cât am fi dat pe o noapte, nu este necesar un avans. Degeaba i-am spus că m-am bazat pe cuvântul ei, asta după ce marţi îmi ţinuse o adevărată teorie a chibritului în care îmi tot spunea că speră că suntem oameni cu bun simţ şi că vom veni în Valea Doftanei.

Abia atunci când i-am zis doamnei că îi voi face reclamaţie la Protecţia Consumatorului pentru modul în care îşi bate joc de clienţi, a încercat să caute o soluţie. Între altele, mi-a propus să mă despăgubească pentru răul făcut şi s-a oferit să îmi caute doamna Elvira cazare. Evident că nu era nevoie de aşa ceva, în final ne-am descurcat şi singuri.

Apoi, mi-a mai spus la telefon că a avut o perioadă încărcată cu tot soiul de probleme personale, motiv pentru care a uitat, pur şi simplu, de discuţia cu mine. În ciuda a ceea ce mi-a transmis la telefon, sunt ferm convinsă că nu este prima dată când lasă potenţialii clienţi cu ochii în soare. Tocmai de aceea am şi decis să scriu această recenzie negativă, prima pe care o fac unei unităţi de cazare.

Nu de alta, dar să ajungi în Valea Doftanei, într-o sâmbătă dimineaţă, cu o ladă frigorifică plină de carne plus altele, şi să îţi dai seama că nu ai unde să stai este, într-adevăr, o experienţă dezolantă, pe care nu o recomand nimănui.

În final, dacă vreţi să mergeţi în Valea Doftanei, vă sugerez să nu vă cazaţi la pensiunea sus menţionată. Cred, pe de altă parte, că sunt şi persoane care au avut experienţe pozitive legate de Vila Verde, dar pe mine m-a dezamăgit foarte mult, mai cu seama din cauza neseriozităţii de care a dat dovadă patroana. Dacă ar fi avut puţin respect faţă de un potenţial client, l-ar fi anunţat din timp că nu mai sunt camere disponibile. Eu, una, aş fi înţeles şi aş fi găsit o altă variantă.

Dacă totuşi decideţi să vă rezervaţi camere acolo, achitaţi un avans şi ţineţi aproape chitanţa, în cazul nostru e doar cuvântul meu împotriva cuvântului ei. O hârtie e totuşi altceva. Din păcate, experienţa mea cu doamna Geta Manole mi-a demonstrat încă o dată că în România nu poţi avea încredere în proprietarii de pensiuni, chiar dacă par drăguţi la telefon...Nu ştiu în ce măsură realizează că lipsa de considerare faţă de clienţi le poate duce afacerea în cap.

miercuri, 16 octombrie 2013

Un proiect de suflet

Mi-am dat seama astazi ca au trecut aproape doi ani de zile de cand n-am mai scris nimic pe blog. Ce-i drept, n-am avut inspiratie, desi de subiecte (personale) nu am dus lipsa in aceasta perioada - una dintre cele mai vechi prietene ale mele s-a casatorit si s-a mutat in Bucuresti, mi-am schimbat job-ul dupa patru ani de presa de nisa, am renuntat din lipsa de bani sa fac un masterat in strainatate si...am pus bazele unei organizatii neguvernamentale, alaturi de doi oameni extraordinari, care m-au invatat ce inseamna sa lucrezi la cel mai inalt nivel, chiar si in sedinte pe Skype, programate la ore tarzii in noapte sau duminica la pranz. De ce Skype si nu face-to-face? Pentru ca ambii sunt in strainatate. Unul in Anglia, celalalt in America.

Azi, intre doua conferinte de presa in care am fost bombardata cu informatii despre vaccinarea antigripala si costurile ridicate ale bolilor reumatologice, vreo 200 la numar, m-am bucurat sa-mi vad unul dintre colegii de la ziar in metrou. Dupa nici cinci minute, am aflat ca este fondatorul unei organizatii neguvernamentale, care activeaza in domeniul artistic (teatru). Dupa alte doua minute, am aflat ca se gandeste sa o inchida din lipsa de finantare si pentru ca birocratia de la noi din tara i-a dat nu odata, ci de mai multe ori, batai de cap. Iar ANAF-ul si-a intrat si el in drepturi, in stilul pur romanesc...

Asa ca in drum spre redactie mi-am reamintit finalul anului 2011, cand am hotarat sa infiintam Observatorul Roman de Sanatate. Si noi era cat pe ce sa ne poticnim pe drum. Adevarul e ca desi la prima vedere pare simplu sa infiintezi o organizatie neguvernamentala, nu-i nici pe departe asa. Hartoage peste hartoage, nervi, functionari indolenti si nesimtire cat cuprinde, mai ales la judecatorie, unde grefierii se cred un fel de dumnezei pe pamant. Dupa vreo luna si ceva in care esti foc si para, momentul in care primesti certificatul de „nastere” al ONG-ului egaleaza cu nirvana. OK, probabil ca exagerez, dar asa imi place sa cred.

Si, dupa ce am primit certificatul de nastere al ORS-ului, cum ii zicem noi, ne-am lansat si oficial. Cu doua rapoarte foarte bine facute de colegii mei, doctoranzi in politici de sanatate publica si economia sanatatii, dar si absolventi ai unor universitati de prestigiu din afara. Daca rapoartele de cercetare din 2012 au vizat reforma spitalelor publice si pe cea a asigurarilor de sanatate, in timpul mandatului pe care l-a avut Vasile Cepoi, policy brief-ul din 2013 a vizat un alt subiect de mare actualitate in sistemul sanitar - plata medicilor in functie de performanta.

De altfel, ne-a incurajat si feedbackul primit pana acum de la cei din sistem, pentru ca a fost pozitiv. Un alt aspect important a fost acela ca la scurt timp dupa ce au fost lansate, rapoartele de cercetare si-au facut loc in bibliografia cursului de Health Systems de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Si pentru ca societatea civila nu ne este indiferenta, Observatorul Roman de Sanatate a avut onoarea de a juriza proiectele inscrise la ultimele doua editii ale Galei Societatii Civile in sectiunea Sanatate. Multumim pe aceasta cale Florentinei :-)

Dar poate, lasand la o parte toate aceste lucruri , Observatorul Roman de Sanatate ne-a demonstrat, in primul rand noua, ca o echipa poate functiona chiar si atunci cand un om este in Romania, altul in Anglia si celalalt in America, in ciuda programelor diferite si a joburilor full time (in cazul colegilor mei, cercetare). Va las sa ii descoperiti, mai jos, pe Adrian si pe Nicu, pilonii de baza ai proiectului atat de drag mie.

Adrian  - articol Hotnews: Bursier la Universitatea din Birmingham
Nicu - articol Opinia Buzau: Buzoianul Nicolae Done, absolventul de Harvard care va lucra pentru Guvernul SUA

www.ors.org.ro

luni, 27 februarie 2012

Top 10 tinute la Premiile Oscar 2012

A avut loc si cea de-a 84-a editie a premiilor Oscar. Din pacate, am adormit aseara si nu am reusit sa vad gala propriu-zisa. In schimb, am urmarit aparitiile vedetelor timp de vreo doua ore pe site-ul celor de la Asssociate Press. Unele rochii m-au fascinat de-a dreptul, asa tare incat nu se putea sa nu fac un top al celor mai reusite tinute de la Oscar. Le gasiti mai jos:

10. Emma Stone in Giambattista Valli


9. Penelope Cruz in Armani Prive


8.  Octavia Spencer in Tadashi Shoji



7. Jennifer Lopez in Zuhair Murad

6. Stacey Keibler in Marchesa
5. Berenice Boji in Elie Saab


4. Milla Jovovich in Elie Saab


3. Jessica Chastain in Alexander McQueen

2.  Maria Menounos in Maria Lucia Hohan 


1. Gwyneth Paltrow in Tom Ford 

marți, 21 februarie 2012

La multi ani, Mira!

O injuram inca dinainte sa o cunosc. Intrase la facultate prima, inaintea mea. Culmea, era si olteanca. In momentul in care a trebuit sa ne prezentam la primul seminar, mi-amintesc ca m-am intors incet si tacticos atunci cand a zis: "Ma numesc Mirabela Viasu".

Ulterior, am facut cunostinta si am hotarat sa luptam impotriva morilor de vant. Grupa 4, cea in care nimeriseram noi din cauza S-ului si V-ului din numele de familie, nu exista in orar. Intr-un final, s-a rezolvat cu grupa si, incet-incet, am inceput sa ne imprietenim.

Mi-aduc aminte ca se pregatea intens pentru examene si ca in anul 1, cand trebuia sa avem un test la o materie dubioasa - logica (dar nu aia din liceu, pe care o stiam foarte bine) facuse un conspect de vreo 10 pagini care a umblat pe la jumatate din an. Spre marea noastra nenorocire, noi am luat note mici. Sa vezi atunci plans, si injurat. Si in banatzeneste, si in olteneste.

Pfff, si Dumnezeu mi-e martor ca daca la inceput nu intelegeam olteneasca, mai pe la jumatatea relatiei noastre  am inceput sa folosesc din ce in ce mai frecvent cuvinte oltenesti. Evident, mai mult gresit, ca ma corecta intr-una.

Si-n anul doi de facultate, ne-am decis noi sa ne mutam impreuna la camin. Camera de doi pe doi, camin de politehnica, plin de tipi sportivi la etajul patru, plin cu goange pe toate etajele si instalatii insalubre. Dar ce sa-i faci, asa e viata de camin. Si, daca stau bine sa ma gandesc, a fost cea mai faina perioada.

In anul trei de facultate, ne-am procopsit cu un cal in camera. Mare, cat peretele. Am sunat-o sa o anunt, inca era in masina in drum spre Timisoara:
eu: Bah, avem un cal in camera!
mira: Cum adica, bah, avem un cal in camera?
eu: Vorbesc serios, e cat se poate de mare! Si se uita la mine!
mira: Faci misto de mine? Cum sa avem un cal in camera?
eu: Bine, lasa ca vezi tu!

Da, chiar aveam un cal in camera, o asa-zisa opera de arta lasata mostenire de fostii locatari ai camerei 322 din C8 de la Politehnica. Calul era dragut in opinia multora, eu il gaseam dubios. Mai cu seama pentru ca dimineata, cand ma trezeam, il vedeam cum se uita atent la mine.

Pe atunci, eu si Mira dormeam in paturi suspendate. Eu la parter, ea la etaj. Si constiincioasa cum era, se trezea dimineata sa se duca la scoala, la seminariile prea matinale. Mai pe la jumatatea anului, s-a dat pe brazda. Ii loveam patul, spunandu-i:      
eu: bah, nu vin la scoala. Eu mai dorm putin. 
Mira: bine bah, hai ca mai dorm si eu! Si ne intorceam bucuroase pe partea cealalta.

Consecintele nu au fost prea mari, doar ca depindeam acum de notitele altora. Care scriau mai urat decat Mira, iar Mira are un scris de doamna invatatoare. Sau de profa. In orice caz, scrie frumos. Nu doar caligrafic, ci si jurnalistic. Asta constatase si profesorul nostru de jurnalism, care o mai lauda din cand in cand in fata clasei si-i citea articolele cu voce tare.

Cu timpul, ne-am dat seama ca se termina facultatea si ca ar cam fi cazul sa facem si noi un master. Bucurestiul a intrat in schema. Cu chiu, cu vai, cu plansete, cu bocete, am venit in Capitala, doua fete cucuiete care nu cunosteau pe nimeni, hotarate sa studieze la FJSC si sa faca jurnalism. Si-am reusit sa intram in presa, nu in presa generalista, ci in aia de nisa. Vorbesc la plural pentru ca lucram in acelasi loc. De aproape trei ani. Si nu doar lucram in acelasi loc, dar impartim multe lucruri. Printre care si o prietenie frumoasa si de durata. Sapte ani este o relatie lunga pentru amandoua. Iar azi, Mirobolantul, cum am botezat-o eu, implineste 26 de ani.

La multi ani frumosi, Mirobolant! 
Cu drag,
Claudanul
(Nota* bah este trade-markul nostru)

luni, 12 decembrie 2011

Daniela Zeca Buzura: "Televiziunea va face o surpriza beneficiarilor, printr-o noua adaptare!"


Am citit saptamana trecuta ca analistii de la Credit Suisse i-au mai dat televiziunii cinci ani. Dupa acesti cinci ai, televiziunea isi va intampina finalul. Printre cauzele disparitiei s-ar numara, printre altele, tinerii si noile dispozitive tehnologice, dar si dezinteresul abonatilor in a plati serviciile prin cablu.

Stefan Anninger de la Credit Suisse sustine ca in 2012 numarul abonatilor pentru serviciile TV va scadea cu 200.000. "Sa tinem cont ca, din cele 1,8 milioane de cladiri construite anul trecut, doar 16,9 % au fost conectate la serviciile de televiziune prin cablu", arata un raport, citat de zf.ro.

M-am gandit la faptul ca eu, una, am renuntat la televizor inca din 2010 si ca intr-o situatie asemanatoare cu a mea se afla multi prieteni si amici de-ai mei. Incotro ne indreptam, deci?

Eram curioasa ce parere are dna. Daniela Zeca Buzura, directorul TVR Cultural, despre afirmatiile celor de la Credit Suisse. Si cum astazi am fost pe la dumneaei pentru a-i lua un interviu, nu m-am putut abtine si am rugat-o sa ma lamureasca. Iata o parte din raspuns.

"Se vorbeste despre disolutia televiziunii cam de un deceniu incoace. Televiziunea va face o surpriza beneficiarilor, printr-o noua adaptare, pentru ca nu va mai fi sacra televiziune care pune o cortina de sticla intre cel care priveste si cel care emite, ci va fi o televiziune la cerere, utilitara, privita distributiv, selectionat. Cred ca, de fapt, este vorba de o drastica repozitionare, nu de o dispartitie. Aceasta repozitionare o aduce, pe de-o parte, intregul sistem de facilitati al digitalizarii si, pe de alta parte, propria noastra gandire, despre care nici nu ne dam seama ca e formata de doua decenii incoace, aproape, in fata tastelor computerului, pe niste segmente negru-alb, in fata unui ecran care raspunde si reactioneaza. Da, televiziunea va pierde din sacralitate si asta nu-i simplu. Asa-zisele vedete vor fi, din ce in ce, niste produse consumabile, dar televiziunea nu va muri prin asta. Doar se va produce altfel"- Daniela Zeca Buzura.

joi, 3 noiembrie 2011

Lifturile de la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti...

Saptamana trecuta am ajuns pentru prima oara la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti (SUUB). Aveam reportofonul in geanta, trebuia sa fac un interviu. Mi-ar fi placut sa am si un aparat foto la mine. Pe bune. Oricum, prima intalnire cu SUUB nu a fost nici pe departe una placuta. Lasand la o parte faptul ca urasc spitalele de cand ma stiu, m-am socat la propriu cand am vazut aglomeratia de la lifturi. 

Auzisem de lifturile buclucase ca doar au fost subiectul unui reportaj delicios realizat de colega mea Alexandra. Il puteti vedea aici.

Dimineata fiind, eram buimaca. In plus, nu aveam nici ochelarii la indemana. Cert e ca vazusem vreo doua lifturi de capacitate mare si vreo doua de capacitate mica. M-am dus la alea din urma, ca acolo nu era coada. Mi s-a parut mie dubios ca toti pacientii se inghesuiau la celelalte, dar in sfarsit... 

Coboara liftul la parter, si fericita, dau sa urc inauntru. Ma ia liftiera la intrebari:
- Sunteti cumva medic?
- (ridic o sprinceana) Poftim?
- (cu o voce taioasa) Sunteti cadru medical?
- (ridic a doua sprinceana, incerc sa nu ma enervez) Nu, nu sunt medic. 
- (cu un zambet de satifactie) Va rog sa poftiti afara din lift. Este doar pentru medici. 
Incurcata, m-am scuzat si am iesit afara din lift. 

Trebuia sa ajung la etajul 9. " Doar n-o sa urc noua etaje", mi-am zis.
M-am asezat in fata liftului care ducea la etajul 9. Alaturi de mine, alti 20 de oameni. Toti galagiosi. La un moment dat a aparut un nene in scaun cu rotile. Nu au trecut mai mult de doua minte si a inceput sa se ia la cearta cu o doamna. Si apoi au sarit si altii la cearta. 

Pff, parca eram la nebuni. Am remarcat insa ca deasupra liftului scria mare: "LIFT PENTRU MASA". Bineinteles, cuvantul masa are cateva intelesuri, dar eu, in situatia de fata l-am categorisit ca masa = oameni multi. 

Asadar, sunt lifturi pentru medici si lifturi pentru masa. Foarte dragut! Mi-am amintit ca pe vremea cand eram in liceu, existau scari pentru profesori si scari pentru elevi. Si fereasca sfantu daca erai prins ca circuli pe scarile destinate profesorilor. Riscai sa ajungi la director si sa te trezesti cu vreo sanctiune. Asta se intampla prin 2004. 

Revenind la lifturile de la Municipal, tre' sa va spun ca am asteptat 10 minute ca liftul sa coboare la parter. Si cand a ajuns la parter nu si-a deschis usile. A urcat din nou. Asa ca mai adunati alte cateva minute la operatiune. Mda, am avut de asteptat 15 de minute ca sa ajung la etajul noua. Era mai simplu daca urcam pe scari, dar cum nu sunt o fire sportiva, am asteptat...si am asteptat...Invatatura de minte :-))

In orice caz, SUUB o fi el spital de categoria I, da' pe bune ca lifturile alea chiar au o problema....

joi, 13 octombrie 2011

Viata mea fara FaceBook

Astazi am luat o decizie cel putin ciudata, dar care m-a facut sa zambesc in momentul in care am apasat butonul DEACTIVATE. Dupa cum se intelege deja din titlul acestui post, am hotarat sa renunt la contul de FaceBook, pe care timp de doi ani l-am crescut de asa maniera incat ajunsesem sa am 1.500 de persoane in lista de prieteni. 

Primele ore fara FaceBook sunt, la fel ca si decizia luata azi fara a sta prea mult pe ganduri, destul de ciudate. M-am obisnuit cu e-mailul invadat de notificari ce apartineau celor 1.500 de persoane pe care le aveam in lista - evenimente, comentarii, mesaje etc. Si, sincer va spun ca e prima oara dupa multe luni in care nu am sters sute de mailuri din casuta de yahoo.

Nu stiu daca voi renunta in totalitate la contul de FB, dar voi face un experiment. Macar in prima faza. Vreau sa vad cat pot rezista fara FaceBook, retea pentru care simt eu ca am dezvoltat o adictie. Am si LinkedIn, am si Twitter, dar parca niciuna dintre ele nu e ca un drog. In plus, am ajuns la concluzia ca FaceBook e time consuming! 

Exista, din cate am inteles, setari prin care sa primesc un mail odata la o saptamana, ca un fel de newsletter, dar nu am cautat optiunea respectiva si nici nu intentionez. As vrea ca experimentul asta sa-mi demonstreze ca pot duce o viata si fara FaceBook.